Greseli de mama (2)

      22 aprilie 2007.

     Raluca Stroescu, manager de audit la „Ernst&Young” în vârstă de 31 de ani, a fost găsită moartă în locuinţa ei. Avea calcula­torul deschis si nişte dosare de serviciu în braţe. Sub presiunea unor deadline-uri, tânăra a muncit, aproape non-stop, luni de zile, de dimineaţa până noaptea târziu, fără week-end-uri şi sărbători legale. Era aproape un schelet, cântărea sub 40 de kilograme. Atunci s-a vorbit şi s-a scris, pentru prima oară în România, despre „moarte prin prea multă muncă”. Şi, evident, toată lumea arăta cu dege­tul spre multinaţionale.

                 Inainte sa raman insarcinata aveam un job cu norma intreaga , unul part-time si eram si membra intr-un consiliu de acreditare (tot un fel de part -time) care se intalnea lunar sau bilunar. Dupa ce am ramas insarcinata am avut o mare lupta cu mine. In strafundul inimii imi doream sa stau cu copilul cat mai mult si respingeam ideea de reantoarcere rapida la job(uri). Pe de alta parte, aveam impresia ca voi iesi din circuitul social, ca imi pierd din valoare, ca pierd un start bun, ca ma voi reantoarce pe pozitii inferioare si va trebui sa iau totul de la zero, ca nu voi mai prezenta interes pentru nimeni. M-am tot gandit ce sa fac si cum sa fac, sa impac si focul inimii si ambitia profesionala. Pana cand a venit momentul sa decid pentru dosarul de indemnizatie cat stau acasa cu copilul. Am bifat 2 ani nu total convinsa , dar am ales sa-mi ascult inima si sa refuz sa ma mai validez prin ce cred altii despre mine si ce statut social am. Am zis ca desi, in ultimul timp i s-a atribuit un sens peiorativ, ma voi valida prin timpul petrecut cu copilul, si ”la cratita”. Asa am ales ca pentru doi ani sa fiu mamica full time si sa fac mere rase cu biscuiti, cu o convingere ferma ca nu se va darama cladirea firmei si viata isi vede de drum acolo, chiar daca nu sunt eu. Apoi, zi dupa zi, am inceput sa invat de la copilul meu ce inseamna sensul vietii, ce are cu adevarat importanta, in ce trebuie sa investesc timpul si fiinta mea.


            La inmoramantarea nepoatei sale Raluca Stroescu, doamna Victoria Gheorghievici, profesor universitar, a  spus: „Societatea asta inoculează ideea că numai muncind până la epuizare poţi să realizezi ceva în viaţă, când, în realitate, sensul vieţii se pier­de. Raluca a primit mereu lauri si cununi, însă a pierdut cununa vieţii”.

            Adina Rosetti este o ziarista care a lansat atunci, in urma evenimentului nefericit, o carte intitulata ”DEADLINE” si care a avut mult succes. Iti las mai jos un fragment din cartea ei si anume poveste unei ”corporatiste” care se destainuie:

           ”Opt ani am lucrat 10 ore pe zi, la supraîncărcare 16, plus week-end-urile. Nu-ţi cere nimeni asta, explicit, dar altfel n-ai cum să înveţi, să cresti profesional, să-ţi închei proiectele. Programul normal de lucru nu-ţi ajunge, evident că mai-marii companiei stiau asta, dar nici noi nu strigam, ce-i drept. Ei pro­fitau, sigur, dar eu ziceam că o fac pentru mine. Organizam evenimente peste evenimente, făceam strategii de comunicare, compania se asezase bine pe piaţa românească, ne-am extins, ne-am mutat. Viaţa mea personală nu mai exista, acasă mergeam doar să dorm, mâncam pe tastatură, era fascinant! Unele lucruri mi se păreau de-a dreptul amuzante, prin con­trast. Seara, târziu, mă întâlneam cu preşe­dintele de board al nu stiu cărei companii care gestionează miliarde, apoi, încărcată de glorie, ajungeam în apartamentul meu din Berceni – si din alt film, evident. Sau prezentam strategii de criză pentru manageri care câstigă 10.000 de euro pe lună, dar îmi luam ţigări de la un nenorocit de butic, de pe colţ. La Viena, de câte ori sunt chemată la compania mamă, stau la hotel de cinci stele. Când revin acasă, văd că dusul meu e stricat, doar de vreo nouă ani de zile. Repet, eu ceream prea mult de la mine, nu ei. E un miraj al puterii, asta îţi oferă mediul corporatist. Si îţi mai creează si un fel de depen­denţă, de nu te vezi! Am realizat, însă, la un moment dat, că nu sunt fericită. Îmi lipseau alte segmente, alte satisfacţii, cariera nu e totul. Orice femeie are anumite condiţionări biologi­ce, vrea un prieten, un copil, o bârfă la o cafea, cu fetele. Asa că m-am resetat, pur si simplu, am început să recuperez. Merg la teatru, citesc mai mult, mă văd cu prietenele, am o relaţie, mai stau si pe-acasă, mai si gătesc. Job-ul rămâne important, dar nu asa, să nu mai stii de altceva. Nu-mi plăcea cum devenisem, eram nefeminină, dură, rece, tăioasă. Gata cu asta!”

             Stiai ca in Bucuresti  exista şi o agenţie matrimonială pentru corporatişti - „Umbrella for Two” ?. Clienţii cer, de regulă:  „persoane verificate, care să fi ajuns la o maturitate profesională ( middle-top sau senior expert) şi socială (de clasă mijlocie sau superioară)”.

            Iar astazi s-a deschis mall-ul corporatistilor ”Promenada” pe langa gura de metrou Aurel Vlaicu.

                 Daca vrei pe scurt, uite o descriere foaaarte adevarata a femeii corporatiste facuta de Simona Catrina (ziarista la ”Tango” si ”Adevarul ”):

              ”Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile, care insinuează că o femeie poate face orice: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte la nebunie, deşi o vede cam şase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg, nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase şi calcă rufe. Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia micii, dar nevasta are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri şi de convins opt clienţi să investească”.

                   Iar noi am ajuns atat de manipulabile mental incat ne este rusine in sinea noastra cand trebuie sa spunem ca stam acasa cu copilul si gatim, ne simtim neamplinite ca facem aceste lucruri atat de ”fara valoare, banale, cotidiene” in loc sa lucram pentru nu stiu ce sef  libidions si artagos in nu stiu ce multinationala care isi devoreaza angajatii.

                   Stiti ce? Dupa cei doi ani de stat cu copilul , eram atat de RE-setata mental, curatata de toata manipularea incat nu am mai putut sa ma intorc la job. La acel job care mi-ar fi rapit 12 ore pe zi si m-ar fi fortat sa las copilul cu bona sau la gradinita program lung. Si sa vina week-end-ul sa fiu prea epuizata ca sa ”recuperez” timp cu fiul meu si sa-i mai arunc si niste farame amarate sotului.

               Am zis ca merg pana la capat si mi-am luat concediu fara plata maxim admis dupa CIC ( concediu ingrijire copil), adica 1 an, timp in care mi-am promis mie ca voi investi in mine astfel incat sa schimb radical macazul, sa pot lucra de acasa sau sa gasesc ceva care sa-mi permita ca la ora pranzului eu sa-mi legan copilul in brate si sa-l adorm, seara sa fiu in stare sa-i spun povesti si dupa-amiaza sa ne dam pe topogane,  nu sa stea apatic la gradinita asteptand cu femeia de servici (ca ea mai e la ora aia in gradinita sau portarul) ca  un catelus in adaposturi, sa vina mamica corporatista, sfasiata si epuizata, sa-si ia copilul de la program prelungit. Ca mine cunosc multe mamici curajoase care au ales sa fie contra curentului impus de societate. Nu sustin nici macar o clipa ca este usor, dar in fiecare din noi, mamicile, exista un talent, o pasiune. Si daca ti-o valorifici gandindu-te ca o faci pentru puiul tau, ai sa vezi ce iese.

              Cadourile pe care le-am facut la concursul de pe site au fost cumparate de la o mamica. Ea si-a descoperit aceasta pasiune si face niste lucruri minunate, le vinde si ii ies banisori de un salariu ( https://www.facebook.com/DeAleLuiGlemm).

             Daca stii croitorie, sa crosetezi, sa iei alti copii si sa ii tii cu ai tai, sa faci lectii, sa plimbi catelul sau mai stiu eu ce, poti lucra si de acasa, sau poti completa veniturile de la  un job part-time care sa nu iti ocupe toata ziua.

              Daca sunteti interesate, ne putem sustine si ajuta una pe alta cu idei, sfaturi, colaborari, astfel incat sa castigam si bani de acasa si sa stam si cu copiii nostri un timp rezonabil pe zi. Astfel incat, atunci cand mai cresc, sa avem o relatie reala cu ei si sa le putem fi de ajutor. Nu sa ne miram ca au luat-o razna si nu ne intelegem cu ei. Ei vor fi maine rodul actiunilor noastre de azi.

                Si NU, nu imi este rusine ca stau acasa cu copilul meu. Mie asta imi da valoare acum , si daca as avea cel mai stralucit si ravnit job din lume, dar as esua in misiunea mea de mama, as fi cea mai nefericita fiinta.

              Spune-mi despre tine, pe site, pe mail (mamicilasuperlativ@gmail.com) sau pe facebook (https://www.facebook.com/mamicilasuperlativ.ro) si poate ne inspiram unele de la altele si astfel reusim sa le oferim copiilor nostri copilaria pe care o merita : alaturi de mama.